capitolul 4

  

 

 

 

Discutia Marei cu instalatorul (cu peretii de fapt) fu brusc intrerupta de bazaitul soneriei.

-A, tu erai. Am crezut ca e Crina.

-Nu e.

-Nu pleaca avionul in curand?

-Ba da.

Delicioase sunt conversatiile astea din ultimul timp. Uneori as prefera sa discut cu femeia de la chioscul de ziare despre provocarile extraordinare ale jobului ei decat sa trebuiasca- la fel ca acum- sa mai intind inca un non-subiect mai ceva ca mucii in batista. Si asta si pentru a arata ce detasata e Mara, cum o doare pe Mara undeva de persoana din fata ei, adica exact atat cat trebuie pentru a purta ooorice conversatie fara a ma cuprinde instinctele vag criminale ce-mi dau uneori tarcoale.

-Ai uitat ceva?

-Nu.

Fata tocmai isi aprinde o tigara, in speranta regasirii macar unei mici parti din calmul proaspat pierdut la gandul ca persoana din fata ei ii va pune in scena in doi timp si trei miscari inca o cadere nervoasa. Mimata sau nu, nu conteaza. Ea va reactiona pe bune. Asa e frumos. Mereu asa incepe, cu raspunsuri monosilabice, privire pierduta si, per total atitudinea asta grozava de gaina beata- “A? Pai? Trebuia sa..? Parca.. Nu, nu stiu ce-i cu mine iar..” Dar nu..ce se intampla? Nu e nevoie de cleste de data asta..:

-Voiam sa-ti zic sa te porti frumos cu Crina. Adica, stii tu, s-o ajuti cu mutatul,..

-Stiu.

-Stiu ca ti-am mai zis, dar nici ei nu-i e usor acum si..

-Nici mie.

-Bine, Mara, hai sa fie din nou despre tine, nu??

-Nici nu mai vreau sa fie despre mine, crede-ma.

-Ma rog, scuza-ma, intelegi..ma streseaza si drumul asta si toata povestea cu apartamentul..

-Normal. Agenda ti-ai lasat-o in bucatarie.

-Bine ca esti tu desteapta.

Ultima replica fu zisa pe tonul glumet si acum mult prea familiar folosit de atatea si atatea ori. Mara nu se supara, il astepta chiar. Isi daduse seama inca de cand se inchisese usa de dimineata ca se va intoarce dupa agenda, dar vazandu-i fata serioasa si vaga inclinatie spre inca o mini-depresie se gandi ca poate totusi chiar numai ingrjiorarea pentru Crina si “debutul” ei in apartament fusese cauza intoarcerii. Sigur, in momentele alea nu se mai intreaba nimeni “Da’ un telefon nu era de ajuns?” Pe cand Mara isi alunga, invaluita ca intr-un sal protector in fumul tigarii de cirese, ultimele urme de ostilitate- acum mai degraba nefondate (de asta si putea renunta la ele), Tudor era deja inapoi in hol, incaltandu-se la loc, cu agenda subrat.

-Bun. Am plecat.

-Bine.

-Nu trebuie sa-i spui Crinei ca am fost. Adica, na…

-Bine.

-Ok. Pa.

-Drum bun.

Pasind afara, fata lui Tudor capata o umbra de zambet (pe care Mara nu apuca sa-l vada, desi il banuia)- niciodata nu pleca in calatorie fara sa-i spuna ea drum bun. Chiar daca se certau pana in momentul plecarii, chiar daca nu-si vorbisera doua zile, chiar daca in sinea ei in clipele acelea nu-si dorea nicidecum sa aiba un drum bun, mereu iesea din casa sigur ca pana sa inchida usa dupa el, ea ii va arunca din nou (cu drag, cu nervi, cu indiferenta, oricum) acest talisman banal. Stia cat de mult uraste sa zboare cu avionul.

sursa foto 1,