capitolul 5

Zgomotul de uşă trântită o trezi pe Mara dintr-o amorţeală visătoare, pe care n-o putea pune decât pe seama apariţiei fulgurante a lui Tudor. La rece, recapitulă situaţia în altă cheie decât cea de mai devreme şi avu o revelaţie: aşadar, între prima apăsare de clanţă şi cea de-a doua, Tudor i-a şi atribuit un rol anume în scenariul următoarelor zile. Cu siguranţă îl gândise de ceva timp. Iar ea l-a acceptat fără să crâcnească. Intervenţia  deus-ex-machinală a lui Tudor era de apreciat pentru eficienţă, cu atât mai mult cu cât în piesa asta el mai juca şi-un alt rol, nu tocmai uşor – cel de don juan. Cu toate astea reuşise o pricepută punere în scenă, întoarse situaţia parcă fără niciun efort, se descurcase să pună colţuri ridicate liniilor gurii ei şi să-i asigure Crinei intrarea.

Ca să-şi ducă bine rolul până la capăt, conform instrucţiunilor presupuse, trebuia să fie draguţă şi surâzătoare. Cam ca o gazdă de pensiune care să n-aibă nume adevărat şi pe care s-o cheme « mami » şi atât. Îşi şi imagină personajul, desenându-l în ţuşe groase şi suprapunând imagini adunate de-a lungul concediilor: personajul „mami” ar fi o femeie de peste 50 de ani, supaponderală, urâtă şi ştirbă, stil flower print, surdă numai la nevoie, dar de altfel foarte vigilentă la tranzacţii, disimulantă, curioasă, gata să leşine şi să se încrunte aparent inocent ca să-şi atingă scopul, obiectivul, inima de client. Cu siguranţă Tudor nu se gândise să-i atribuie ei un asemenea rol odios, dar în acelaşi timp ştia şi el că nu s-ar putea comporta ca o soră de caritate. Ştia foarte bine ca muşca, tăia, tranşa situaţia fără scrupule de câte ori era nevoie. Tocmai de-asta i se paru puţin ireală cererea lui, cu toate că o acceptase pe loc şi, pentru o secundă, sincer. Ah, ce-ar lovi în carne vie acum, ce-ar stropi cu picatură  chinezească..

Îşi îndreptă coloana, tuşi uşor, ca la teatru şi stinse mucul de ţigară insistent pe coada balconului. Îşi reintră în rol. Astfel, se hotărî să arunce ţigara în grădiniţa din faţă şi nu în scrumiera de lângă ea, fără remuşcări. Îl pierdu din privire pe Tudor, cu furie – el era regizorul existenţei sale viitoare. Era deja departe, în capătul străzii. Se întoarse spre băiatul bun-la-toate şi aruncându-i o privire de patron de prăvălie îl întrebă dacă a terminat.

-Am terminat deja de ceva timp. Aşteptam să veniţi de pe balcon să vorbim despre bani. Eu nu ştiu cum v-a zis domnul, dar eu am nevoie de bani şi vreau să mi-i daţi acum, că trebuie să plec acasă la ora asta.

-Păi tu ce-ai vorbit cu Tudor ? nu v-aţi înţeles ?

-Ba da, dar mai rămăsese o datorie de un milion. Şi pentru văruit, şi pentru parchet. Şi am nevoie urgentă.

-Ce nevoie ai tu ?

Nu-i veni să creadă ce spuse. Cum îndrăznea să intre în viaţa intimă a unui străin ? cine se credea ? de unde atâta infatuare şi încredere în sine ? continuă:

-Adică ce faci tu cu banii pe care-i câştigi ? ieşi seara în cluburi ? bei cu prietenii? Îi cumperi iubitei tale lucruri?

- De unde?! Nu cheltui pe prostii, domnişoară. O bere, două cu baieţii atâta tot. În plus sunt încă în şcoală şi lucrez în timpul liber.

Urmă o scurtă tăcere, timp în care baiatul avu timp să-şi ia geanta cu scule şi să se enerveze puţin, cum ar fi trebuit încă de la început.

-Şi fac ce vreau, sunt banii mei, nu dumneavoastră aţi stat aplecată pe parchet.

Aşa e, nu stătuse, cu toate că i-ar fi plăcut.

-Aşa e, eram curioasă, doar atât. Mi-am dat seama că eşti tânăr. Şi mă întrebam pe ce-şi mai cheltuie banii tineretul din ziua de azi. Ştii tu, nimeni n-are niciodată de-ajuns, când eşti adolescent cu atât mai mult – parcă ai şi mai multe obligaţii.. de natură socială mă refer – ieşiri in oraş, haine, telefoane, chestii de genul..

Băiatul îşi încrucişă mâinile în faţă, ţinând cutia de scule în echilibru pe degetul mic şi spunând fără nicio mimică:

-Haideţi, tanti, că eu am treabă. M-am şi grăbit să vă fac parchetul ca să plec. Aşa am vorbit şi cu domnul Tudor, nu ştiu dacă v-a spus dar eu nu pot să stau mai mult de ora şase. Un million rămăsese.

Deci pentru tânărul din faţa ei devenise o tanti. Pân-acum, era „domnişoară”. Ce-i drept, şirul de întrebări pe care i le adresase erau fie întrebările unui sociolog ratat, fie întrebările unei babe curioase. Dar era sigură era că, obiectiv, cronologic, spiritual, ea nu-i printre acele tanti. O fi şi ea tanti în felul ei, dar numai în situaţii excepţionale şi, de ce să nu recunoască, măcar faţă de ea însăşi, ce se-ntampla acum în casa ei era o situaţie exceptională. Viaţa ei, aşa simplă înainte, devenise un vis aproape complicat din care simţea că nu poate ieşi decât atunci când îşi băga nasul, femeieşte, în poveştile altora. Abominabile, de dragoste, de boală, de ora 5, de pagina 5, de deochi, de otv, n-o interesa de fapt.. şi-ar fi vrut să fi putut intra şi în viaţa puştiului din faţa ei.

- Am înţeles. Te grăbeşti, îţi dau eu de la mine în cazul ăsta. Nu-l mai sun pe Tudor, te cred pe cuvânt. Lasă-mă numai să caut banii în geanta asta plină de hârtii. Crezi că mai poţi aştepta atâta timp ?

- Haideţi, doamnă.. oameni suntem.. zise şi izbucni într-un râs cam tâmp…

Lucru care o ului pentru o fracţiune de secundă, dar o antrenă şi pe ea într-un râs fără noimă şi un pic mai surd decât al băiatului. Îi dădu hârtia fără să-i mai zică nimic. Ce personaj ! unde s-o grăbi ? eu cred că are o gagică. Sau poate-şi pune şi ea parchet sau poate cineva din familie are vreo nuntă sau poate el vrea pur si simplu să vadă vreun meci.

Culmea, acum devenise „doamnă”. Băiatul din faţa ei nu-i putea prinde esenţa: doamnă, domnişoară, tanti, babă, femeie, matuşă… eternul feminin.. oare ce era de fapt? Nu-l interesa, nici măcar din politeţe. În plus, ea va trece prin toate rolurile astea, odată şi-odată, cât mai conteaza înşiruirea sau concomitenţa lor sau perceperea lor exactă?

Acum nu mai putea afla povestea băiatului, cum ieşise deja pe uşă, ca o urmă mai tânără şi mai murdară a lui Tudor. Nu-i spuse şi lui „drum bun”. Dar îl întoarse din drum să-l anunţe că s-ar putea să mai fie nevoie de el, dacă noua locatară vrea să mai schimbe ceva.

- Am înţeles. Mă sunaţi. O seara bună.

- Să ai şi tu. Vezi, ai grijă la lift, dacă nu-i împingi bine usa, se blochează. Mai bine o iei pe scări, spuse, afişând, din nou spre uimirea ei, o grijă maternală, de tanti sau de mami.

-Da, oricum o luam pe scări. Hai, bună seara

Şi băiatul se pierdu în spirala de beton. Aşa cum făcuse şi Tudor acum un sfert de oră şi aşa cum avea să facă şi ea cât de curand. Crina va lua cu siguranţă liftul, îşi imagină ea, trebuie să fie o persoană comodă. Îşi opri gândul şi se întrebă oare de ce credea asta. Nu-şi putu aduce aminte, aşa că închise şi încuie. Puse cheile pe etajeră, în timp ce afară se auzeau sirene şi susur de greieri.

capitolul 4

  

 

 

 

Discutia Marei cu instalatorul (cu peretii de fapt) fu brusc intrerupta de bazaitul soneriei.

-A, tu erai. Am crezut ca e Crina.

-Nu e.

-Nu pleaca avionul in curand?

-Ba da.

Delicioase sunt conversatiile astea din ultimul timp. Uneori as prefera sa discut cu femeia de la chioscul de ziare despre provocarile extraordinare ale jobului ei decat sa trebuiasca- la fel ca acum- sa mai intind inca un non-subiect mai ceva ca mucii in batista. Si asta si pentru a arata ce detasata e Mara, cum o doare pe Mara undeva de persoana din fata ei, adica exact atat cat trebuie pentru a purta ooorice conversatie fara a ma cuprinde instinctele vag criminale ce-mi dau uneori tarcoale.

-Ai uitat ceva?

-Nu.

Fata tocmai isi aprinde o tigara, in speranta regasirii macar unei mici parti din calmul proaspat pierdut la gandul ca persoana din fata ei ii va pune in scena in doi timp si trei miscari inca o cadere nervoasa. Mimata sau nu, nu conteaza. Ea va reactiona pe bune. Asa e frumos. Mereu asa incepe, cu raspunsuri monosilabice, privire pierduta si, per total atitudinea asta grozava de gaina beata- “A? Pai? Trebuia sa..? Parca.. Nu, nu stiu ce-i cu mine iar..” Dar nu..ce se intampla? Nu e nevoie de cleste de data asta..:

-Voiam sa-ti zic sa te porti frumos cu Crina. Adica, stii tu, s-o ajuti cu mutatul,..

-Stiu.

-Stiu ca ti-am mai zis, dar nici ei nu-i e usor acum si..

-Nici mie.

-Bine, Mara, hai sa fie din nou despre tine, nu??

-Nici nu mai vreau sa fie despre mine, crede-ma.

-Ma rog, scuza-ma, intelegi..ma streseaza si drumul asta si toata povestea cu apartamentul..

-Normal. Agenda ti-ai lasat-o in bucatarie.

-Bine ca esti tu desteapta.

Ultima replica fu zisa pe tonul glumet si acum mult prea familiar folosit de atatea si atatea ori. Mara nu se supara, il astepta chiar. Isi daduse seama inca de cand se inchisese usa de dimineata ca se va intoarce dupa agenda, dar vazandu-i fata serioasa si vaga inclinatie spre inca o mini-depresie se gandi ca poate totusi chiar numai ingrjiorarea pentru Crina si “debutul” ei in apartament fusese cauza intoarcerii. Sigur, in momentele alea nu se mai intreaba nimeni “Da’ un telefon nu era de ajuns?” Pe cand Mara isi alunga, invaluita ca intr-un sal protector in fumul tigarii de cirese, ultimele urme de ostilitate- acum mai degraba nefondate (de asta si putea renunta la ele), Tudor era deja inapoi in hol, incaltandu-se la loc, cu agenda subrat.

-Bun. Am plecat.

-Bine.

-Nu trebuie sa-i spui Crinei ca am fost. Adica, na…

-Bine.

-Ok. Pa.

-Drum bun.

Pasind afara, fata lui Tudor capata o umbra de zambet (pe care Mara nu apuca sa-l vada, desi il banuia)- niciodata nu pleca in calatorie fara sa-i spuna ea drum bun. Chiar daca se certau pana in momentul plecarii, chiar daca nu-si vorbisera doua zile, chiar daca in sinea ei in clipele acelea nu-si dorea nicidecum sa aiba un drum bun, mereu iesea din casa sigur ca pana sa inchida usa dupa el, ea ii va arunca din nou (cu drag, cu nervi, cu indiferenta, oricum) acest talisman banal. Stia cat de mult uraste sa zboare cu avionul.

sursa foto 1,

capitolul 3

                       

Da! Da…”muncim” de zor..nu mai e mult, o sa vezi, de fapt. Le-am zis. Da. Pai daca vii acum, le mai zici tu o data. Nu mai trebuie nimic. Adica…niste tigari. Eu zic sa vii mai repede ca de mine n-au fost prea impresionati, poate tu ne scoti o reducere totusi. Pai ti-am zis ca nu cred ca avem bani pentru amandoi acum. In fine, vino si vorbim. Bine. Pa.

O vreme n-a fost prea vesel aici. Nici chiar dupa ce ma mai impacasem cu situatia. Si asta da situatie, trebuie sa recunoastem. Incercam sa stau cat de mult afara, plecam dimineata si veneam seara, cand era prea frig sa mai merg fara sir, cum ma obisnuisem, cuminte si constiincios sa fac. Fara sir dar totusi foarte constiincios. Destul de tarziu mi-am dat seama ca plimbarile mele fara scop si directie aveau si meritau cate un pic din ambele.

Ma trezeam ca intr-un cosmar, da, ca intr-un cosmar, pe cate o straduta atat de incarcata de lucruri de demult incat cu greu reuseam s-o strabat pana la capat. Pentru ca…: ce-a fost acolo trebuie sa ramana acolo, impachetat bine de tot, ca un obiect de sticla cand te muti, sa nu cumva sa se ciobeasca. Sa-i cream strazii parcului bancii cladirii dealului o cupola, un acoperis, o manusa, ceva, sa sa nu se piarda, sa nu se duca, sa nu ramanem fara tot ce-a fost acolo. Aiurea. Am inceput sa sterg singura tot, cat de mult am putut, pasii mei din trecut, discutia avuta pe strada x, balconul cu iedera de vizavi, seara in care nu ne mai gaseam masina, tanti cu motanul portocaliu, replicile alea stupide..tot. Sau ma rog, tot ce se putea. Ma duceam zi de zi sa-mi “spal” strazile si locurile, sa nu mai fie, sau si mai bine, sa fie din nou, sa fie altele. Era mai bine asa.

Dar seara veneam acasa. Acasa era crunt. Daca eram destul de obosita incat sa adorm de cum ajungeam in camera mea (ma rog…in “dormitor”), cele 15 minute in care faceam un dus fulger si eventual lasam un mesaj pe frigider, reuseam sa ma prefac ca sunt singura in casa. Asa, imi iesea. Dar serile cu insomnii erau interminabile- era suficient sa aud televizorul mergand in camera cealalta si adio singuratate crosetata. Prost obicei cu televizorul, e de la mine, dar e prost. N-am negat niciodata asta. Interminabile erau…cat o viata de om pierduta, cat o noapte polara, cat un ev mediu. Da ma, chiar asa.

Am ramas totusi cu niste chestii, bine puse deoparte- de mine in orice caz nu, care penduleaza destul de regulat intre lacrimi si greata. Ignoranto! Altii nu stiu ce sa puna maine pe masa, tu stai sa alegi daca sa plangi sau sa vomiti. Nu ma lamentez, vreau mai degraba sa-mi fac o harta fiziologica, sa tina loc de jurnal si sa fie mai bine. Poate data viitoare va fi mai bine. Nu va fi, dar poate ca. Atata timp cat sunt capabila sa spun poate ca, puteti sa stati linistiti, nu-mi bag degetele in priza.

                Dar acum vine si ea. Ea va schimba totul aici. Incerc sa nu ma agat prea tare de asta, pentru ca ar insemna ca tot ce mi-am construit si reparat singura o sa se duca dracului. Dar stiu c-o sa fie mai bine acum. “Crezi c-o sa inteleaga lumea? Sau crezi ca ar trebui sa nu stie? Sa stie altceva, eventual?”, m-a intrebat intr-o zi, cand a venit sa-si vada camera. Dar cui ii pasa de asta?

 

capitolul 2

Chiar şi acum, când nu mai ştia clar dacă ar trebui să aibă infatuarea sau, dimpotrivă, resemnarea de a “poseda” pe deplin sau fragmentar spaţiul în care trăieşte, numindu-l în continuare “al ei” şi  etichetându-l subiectiv prin tot felul de conexiuni cu trecutul, nu se putea abţine din a şi-l construi după chipul ei. Etajera pe care se afla telefonul era locul unde se ţineau cheile, facturile, şuruburile despre care nimeni nu ştia exact la ce ar putea folosi, pixurile fără pastă, elasticele de păr şi în general toate micile obiecte despre care ai tot timpul senzaţia că dacă nu li se găseşte un loc se vor pierde definitiv în jungla unui spaţiu locuit.

Nu-şi putea imagina vreo altă utilitate pe care s-o aibă locul ăsta strâmt şi prost luminat, dar extem de aproape de zona intrării, la care se refereau mereu ca la un axis mundi al dezordinii, ca la ochiul uraganului care era apartamentul şi viaţa lor acolo, locul unde paradoxal se întâlneau lucrurile de care nu te poţi lipsi cu cele de care ştii că te poţi lipsi dar în privinţa cărora nu-ţi pierzi speranţa că vor folosi cândva la ceva. E, în principiu, un loc identitar, care vorbeşte sintetic, fără prea multe divagaţii, despre oamenii casei.

Oare ce-ar alege să pună acolo un străin? Sau ce lucruri, mici sau mari, importante sau nu, s-au cufundat în penumbra unui astfel de loc revelatoriu, de când i-au fost ridicaţi pereţii şi pusă prima mobilă? Ştia că, cel puţin în apartamentul ăsta, sunt câteva lucruri esenţiale care stau cuminţi, înşirate sau în dezordine, pe etajera cu pricina, dar parcă mereu adulmecând vreo mână de om care s-ar putea apropia în orice clipă. Lucrurile astea se iau cu sine întotdeauna la ieşirea din casă şi se lasă în acelaşi loc la întoarcere, ca şi cum ar fi piesele cu care fiecare îşi compune o figură publica, o “piele secundă”, cum obişnuia să o numească, de care te dezbraci mereu la intrare. Iar etajera era principala garderoba a acestui du-te-vino cotidian. Portofel, chei, cartelă de intrare, bani sau, pitulată între obiecte sterile, chiar şi pisică ei de sticlă “cu mustăţi pană-de-corb”. Râse, amintindu-şi de vorbele astea, spuse în seara când au cumpărat-o de la un magazin de antichităţi. A crezut mereu că poartă noroc şi că ochii ei de sticlă verde trebuie să te ţintească la deschiderea uşii ca să fii sigur că a doua zi n-o să ai cearcăne, ci ochi clari de pisică. De unde şi obsesia ei ca “pana-de-corb” să nu stea niciodată întoarsă cu faţa spre perete. Ei bine şi pisica avea un culcuş al ei sus pe etajera.

Locul ăsta era promontoriul prin care spaţiul intim al locuinţei, static, ţinându-se mereu locului, fără picioare şi fără dorinţa de a fugi vreodată undeva, comunica cu lumea de afară, lumea troleelor şi taxiurilor, a oamenilor umblând bezmetici, dar, cu cheile luate de pe etajeră si puse în buzunar, deci fără frica de a nu-şi mai găsi casa la întoarcere; aşadar, când ieşi afară, păstrezi cu tine, totuşi, ca un melc, un colţ de casă.. şi cam asta era pentru  ea suportul de lemn ieftin – certitudinea posesiunii (de care, orice s-ar zice, ai nevoie, oftă, chiar dacă eşti femeie cu capul pe umeri, şi nu barbat gelos în zodia berbecului).. noi păşeam afară trecând întotdeauna, într-un fel sau altul prin locul comun pe care ni-l creea etajera.

Aşa ştiam mereu cine a ajuns primul acasă, o dată cu intruziunea în compoziţia de “natură moartă cu etajeră” a unui element care nu era acolo la plecare – o pereche de chei sau de ochelari atârnând, ca un semn, ca un titlu de ziar, pe mica tablă de lemn care-ţi dă senzaţia că ai ajuns acasă. Un loc exclusivist, se gândi, pentru că un musafir nu şi-ar lăsa niciodata acolo nici măcar o pereche de ochelari de soare. Nu găsi nimic străin pe etajera cu telefonul şi răsuflă uşurată.

capitolul 1

“Chiar nu mă interesează cum, n-o să fie camera mea.” Aveaţi impresia că glumeam când am zis să mă ignoraţi? Ce-mi pasă mie unde vine priza şi cum vreau să pună parchetul – de-a curmezişul sau de-a lungul..? Dacă de-a lungul înseamnă încă câteva ore bune din perspectiva aia de mi-ai prezentat-o adineauri când montai prizele, n-ai decât, băiete, să pui şi mai multe straturi.

Mara îşi mai aprinse o ţigară şi se mai depărtă puţin de “tipul cu parchetul”- nu atât ca să vadă mai bine, ci pentru că băiatul lucrase într-adevăr toată ziua.. şi aerul din jurul lui spunea acelaşi lucru, doar că într-un mod mai tranşant.

Am ajuns mama clişeelor. Ce insultă pentru inteligenţa publicului feminin mi-a parut mereu clişeul “instalator plus nevastă plictisită”! Bine, dar eu nu-s nevastă. Plictisită, har domnului, încă n-am avut timp să fiu. Mi-a venit în minte acum ce-ar zice bunica mea dacă ar mai trăi să mă vadă: “Marico – (uram alintul ăsta – pentru că nu era alint, era un nume de ţărancă. Mi-era ruşine.), numa’ bărbatu’ priveşte şi alege, muierea se lasă sau nu se lasă. Atât.”

Nu ştiu cum făcea, dar bunica mereu ştia la ce mă gândesc, şi-am înţeles asta încă de când eram mică şi, ochind căldarea cu lapte mi-am zis ca ar fi o idee să mă spăl pe mâini în ea, că auzisem de obiceiurile deştepte ale Cleopatrei. Înainte să apuc măcar să mă îndrept spre ea mi-am luat o palmă plescăitoare peste fund şi, când mi-am revenit din indignare, bunica se opintea deja cu găleata spre bucătărie. Femeie pragmatică bunica mea, niciodată nu se încurcă cu prea multe vorbe. Ca mine.

Pe când Mara trăgea fără convingere din ţigară, şi sărea mieluşeste de la gând la gând, jumatatea cealalta de clişeu parcă îi citise şi el gândurile de mai devreme, pentru că postura pe care tocmai o adoptase să măsoare – din nou – plăcile de parchet o readuse instantaneu la aici şi acum. Mai vărsă cu foşnet un pliculeţ de cafea în paharul de plastic şi-şi examină atent degetul să vadă dacă mai e bun de linguriţă – chiar dacă ar curge apa, uşa bucătăriei e oricum blocată de mobila ce urmează să se odihnească  pe parchetul care…

Da’ ce m-as odihni eu pe parchetul ăla, “post factum”.. în definitiv ce zice mai bine “trage-mi-o fără menajamente şi delicateţuri” decât o cameră complet goală, mirosind a lemn lăcuit şi cu luciul îmbietor al parchetului proaspăt? Poate o cameră plină, cu ceva mai puţin ecou. Nu mi-e ruşine, mă refac. În ultimul timp nu am mai avut voie nici în mintea mea. Şi tre’ să aibă vreo 18-19 ani, nu? Ce naiba, ăia nu-s muschi de adolescent. Telefonul. Am mai zis că asta e adevărata moarte a pasiunii, nu m-au crezut. Bine, fie, dar unde e?

Mobilul cu pricina, de pe o etajeră din hol, suna tot mai tare, facând melodia agasantă să fie şi mai greu de suportat. Mara aşează calm ţigara pe marginea scrumierei, lasă paharul pe masă şi se îndreaptă, lipsită de chef şi vlagă, dar amintindu-şi totuşi să-şi studieze mersul, către sursa brutalei intruziuni în scena ei imaginară, dar intens muncită. Împiedicându-se – la fel de agale, de altfel – de o parte din noua mobilă, o apucă râsul. Şi-a amintit de încă o vorbă preferată a bunicii, făcută parcă pentru ea: “Eşti bună bună de trimis după moarte tu, că vii încet cu ea.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

olimpiada mainilor obisnuite

au fost o data ca niciodata 4 maini plictisite de purtatul plaselor si ridate inainte de vreme, ca semn sau tzinere de minte, de indoiturile pixurilor sau ale colturilor de foaie. ingrijorate de aceasta stare de fapt si simtind ca indexul lor nu mai putea numi precis nicio directie viabila, intr-o buna zi au batut cu pumnul in masa si s-au hotarat ca asa nu mai merge, ca au nevoie de-o ocupatie nobila care sa le vina manusa. asadar s-au hotarat sa scrie, urmand sa-si dea seama pe parcurs daca au sau nu “mana”, daca aceasta ocupatie le-ar putea completa in mod placut linia vietii sau cel putin daca prin scris ar putea arunca mai departe acea minge rosie invizibila pe care, de ceva timp deja, n-o mai puteau ascunde.

povestea si traiectoria mingii rosii nu au inca un deznodamant, un punct de sosire. stim, cel putin, ca timpul imemorial al povestirii, in mod normal necunoscut, are un inceput, consemnat aici si ca mingea e aruncata in eterul virtual de cele patru maini. astfel ajunge in mainile voastre si de-acolo poate pleca oriunde, dupa bunu-i plac, chiar si in geamurile vecinilor sau afara din teren acestea fiind spuse, sa-nceapa jocurile!